Cam asta-i Romania in care traim. Cam aste-as „minunatiile” pe care mai marii neamului vor sa le promoveze potentialilor turisti de prin restul lumii. Nu-s’ cine spunea, dar mare dreptate avea: Frumoasa tara, pacat ca-i locuita!
Vizionare placfuta!
Arhivă pentru aprilie, 2009
E greu sa traiesti printre oameni, findca-i greu sa taci.
Pe cine urăsc femeile cel mai mult? Aşa grăit-a fierul către magnet: pe tine te urăsc cel mai mult, căci tu mă atragi, dar nu eşti destul de tare să mă ţii.
Plăcerea de-a face mici răutăţi ne fereşte să făptuim un rău mai mare.
Uitarea şi mersul mai departe sunt cea mai bună înţelepciune.
Statul e unde sinuciderea pe îndelete a tuturora se numeşte viaţă.
Statul e cel mai rece din toate dihaniile reci: minte cu răceală şi iată minciuna ce se scorneşte din gura lui: Eu, statul, eu sunt norodul!
Aşa grăit-a Zarathustra.
Zarathustra observase bine că un tînăr om îl ocolea. Şi într-o seară, cînd umbla de unul singur pe-nălţimile ce-nconjurau oraşul ce se numea „Vaca Bălţată”, iată că desluşi pe drum pe tînărul acela, cum sta cu spatele lipit de un copac, privind cu ochii obosiţi în vale. Iar Zarathustra atinse trunchiul de care tînărul se rezema şi-i zise-aşa:
„De-aş vrea să clatin cu puterea mea copacu-acesta, nu aş putea s-o fac.
Dar vîntul, pe care nu-l vedem, îl clatină şi-l încovoaie cum îi place. Noi suntem chinuiţi şi-nconvoiaţi cum e mai rău de nevăzute mîini.”
Tînărul om se ridică atunci ca uluit şi zise: „Da, îl aud pe Zarathustra, la care tocmai mă gîndeam.”
Iar Zarathustra îi răspunse: „Şi pentru ce ţi-e frică? – Cu omul se întîmplă ca şi cu-acest copac.
Cu cît se-nalţă spre înălţime şi lumină, cu-atît şi rădăcinile doresc să se înfigă mai puternic în pămînt, în jos, în întuneric şi-n adînc – în rău.”
„Da”, strigă tînărul, „în rău! Cum este cu putinţă să-mi descoperi în felu-acesta sufletul?”
Dar Zarathustra rise şi grăi: „Există suflete ce nu pot fi nicicînd descoperite, doar dacă mai întîi le inventezi.”
„Da”, strigă înc-o dată tînărul, „în rău!
Adevărat grăit-ai, Zarathustra. De cînd tot vreau să mă înalţ spre culmi, eu nu mai am încredere în mine şi nimeni nu mai are – oare de ce se-ntîmplă-acestea?
Mă schimb prea repede: eu, cel de azi, mă simt scîrbit de mine, cel de ieri. Adeseori suind sar treptele – dar faptu-acesta nici o treaptă nu mi-l iartă.
Acolo sus, mă aflu-ntotdeauna singur. Nu e ţipenie de om ca să-mi vorbească, gerul singurătăţii mă face să dîrdii. Ce caut oare-acolo sus pe culme?
Dispreţul meu sporeşte-o dată cu dorinţa mea; cu cît mă-nalţ mai sus, cu-atît dispreţuiesc mai mult pe cel ce se înalţă. Ce caută el acolo sus pe culme?
Ce tare mi-e ruşine de urcuşul meu împiedicat! Şi cît de tare rid de gîfîiala mea nestăpînită! Cît îl urăsc pe cel ce are aripi! Ce obosit mă simt acolo, pe-nălţimi!”
Zicînd acestea, tînărul tăcu. Iar Zarathustra, observînd copacul, de trunchiul căruia se rezemau, grăi aşa:
.Acest copac stă-nsingurat aici pe munte; el a-ntrecut, crescînd, şi om şi fiare.
Iar dacă ar începe să vorbească, el n-ar găsi pe nimenea să-l înţeleagă: atîta a crescut de-nalt.
Acuma el aşteaptă şi aşteaptă-ntruna – dar oare ce aşteaptă? El locuieşte prea aproape de reşedinţa norilor; aşteaptă oare primul trăsnet?”
După ce Zarathustra zise-acestea, tînărul, agitîndu-şi mîinile, strigă: „Da, Zarathustra, ce-ai grăit e-adevărat. Eu însumi mi-am dorit teribil prăbuşirea, în timp ce aspiram către-nălţimi, iar tu eşti trăsnetul pe care-l aşteptam mereu! Uite, ce mai sunt eu, de cînd mi-ai apărut în faţă tu? Invidia faţă de tine m-a distrus!” – Aşa grăi tînărul om, plîngînd amarnic. Dar Zarathustra, cuprinzîndu-l cu un braţ, îl luă cu sine.
Iar după un răstimp, mergînd alături, Zarathustra începu să zică:
Mi-e inima ca sfîşiată. Privirea ta îmi spune, mai bine decît vorba ta, primejdia ce te pîndeşte.
Tu încă nu eşti liber, tu cauţi încă libertatea. Această căutare te-a făcut să nu mai dormi şi toată noaptea să veghezi.
Tu năzuieşti spre piscurile libere, spiritul tău e însetat de stele. Dar chiar şi instinctele cele mai rele din tine năzuiesc spre libertate.
Cîinii sălbatici din fiinţa ta vor libertatea; ei zăpăte de bucurie-n închisoarea lor, cînd spiritul tău se munceşte să se libereze.
Tu pentru mine încă eşti un prizonier care visează după libertate: ah! sufletul unor asemenea captivi devine foarte întreprinzător, dar şi perfid şi rău.
Chiar spiritul eliberat are nevoie de purificare. El încă mai poartă-n sine gratii şi mucegai: chiar ochii lui trebuie să se purifice.
Da, cunosc primejdia ce te pîndeşte. Dar te conjur, pe dragostea şi pe speranţa mea, nu-ţi părăsi nici dragostea şi nici speranţa!
Tu te simţi încă nobil, la fel de nobil te simt încă cei care-ţi poartă pică, zvîrlindu-ţi doar priviri răutăcioase. Să ştii că tuturor acestora le stai în drum.
Chiar celor buni, un om plin de nobleţe le stă-n drum; şi chiar dacă vor zice că e bun, tot vor căuta în felu-acesta să-l înlăture.
Omul cel nobil vrea să creeze noi valori şi o virtute nouă. Omul cel bun iubeşte lucrurile vechi, păstrează tot ce este vechi.
Primejdia, pentru cel nobil, nu-i să devină bun, ci să devină insolent, ironic şi distrugător.
Am cunoscut, vai! oameni nobili, care-şi pierduseră speranţa cea mai ‘naltă. Şi după-aceea ponegreau orice speranţă mai înaltă.
De-aceea îşi trăiau cu insolenţă viaţa în trecătoare bucurii şi n-aveau dincolo de clipă nici un ţel.
„Spiritul este şi plăcere” – aşa ziceau. Şi astfel spiritul lor avea aripi frînte: acum se tîrîie pe jos şi întinează totul ca o rozătoare.
Visaseră, odată, că vor deveni eroi: acuma sunt doar nişte desfrînaţi. Amar şi spaimă-i pentru ei orice erou.
Dar te conjur, pe dragostea şi pe speranţa mea: nu izgoni eroul care e în tine! Păstrează cu sfinţenie speranţa ta cea mai înaltă! –
Aşa grăit-a Zarathustra.
Nietzsche
Aseara m-am intors din Bacau, orasul in care mi-am petrecut o mare parte din copilarie si cele mai multe vacante.
A devenit un oras frumusel, in plina dezvoltare, curatel, dar cam prea plin de semafoare care tin peste 60 de secunde.
Dar nu asta voraim sa va spun.
Intr-una din zile, ma uitam in agenda si gasesc numarul de telefon al unei prietene din copilarie. Cum nu eram sigur ca mai are acel numar de telefon, imi iau inima in dinti cu majoritatea arterelor si venelor care intra si ies din ea si, ca un om normal ce nu sunt, scriu un mesaj: “Buna Laura, sunt Andrei, daca ma mai tii minte. Vroiam sa stiu daca mai e al tau numarul asta de telefon.”
Si inevitabilul s-a produs. Suna telefonul si, la celalalt capat al firului, aud o voce cunoscuta. Era Laura care imi spunea ca mai este valabil acel numar si de ce nu am sunat.
Cred ca va intrebati acelasi lucru….imi era aiurea sa sun. Daca raspundea altcineva?
Vorbim noi ce vorbim si stabilim sa ne vedem pe la 9 in oras. Se face ora 9, ajung in centru si o sun. Ea imi spune ca este in SubWay cu niste cunoscuti. Ajung in bar si ma intalnesc cu fata, care mai era cu o “asociata” si cu doi prieteni.
Imi iau o bere si incepem sa depanam amintiri.
Dupa vreo ora de stat acolo la povesti ne indreptam catre barul ei si al Alinei: un local dragutel, micut, cu muzica buna si preturi la indemana. Mai greu de ajuns daca esti cu masina, dar daca esti pieton e amplasat chiar central, as putea spune.
Odata intrati in bar cu cine credeti ca dau ochii?!?!?!? Ei bine cu Andreea si cu o prietena de-a ei, Oana.
Ma asez la masa cu ele, ni se alatura si Laura, mai luam cate o bere, 2 , 3 ni se dezgeata limbile si incepem sa depanam amintiri care mai de care mai interesante. Inevitabil ajungem si la subiectul Scrisorile Andreei catre mine, scrisori cu care am amenintat-o ca le voi publica pe blog, iar ea a spus ca ma va da in judecata.
Se fac orele aproape 00:00 si Andreea ma roaga sa merg cu ea sa cumpere tigari. La cate beri aveam la bord, fiind si “lejer Matooool”, ma conformez si plec cu ea catre centru. Pe drum aflu ca tre’ sa facem si o escala la ea acasa sa lase un incarcator de camera video.
Ajunsi acolo, ea ia un tort de pe masa din bucatarie, eu ma uit putin ciudat. Imi prezinta apartamentul, amenajat cu bun gust si de la intrare fac cunostinta cu o pisicuta foarte pufoasa si jucausa. Tot atunci aflu ca e asa prietenoasa datorita faptului ca e in “calduri”. Plecam spre magazinul de tigari si ne intoarcem spre bar.
Ajunsi acolo, Andreea ii da tortul Oanei, sarbatorita din acea seara care implinea 29 de primaveri. La Multi Ani Oana, sa fii iubita si fericita!
Am uitat sa mentionez la masa noastra au mai venit o tipa Teo si cu prietenul. Ii salut si pe ei pe aceasta cale.
Mai depanam amintiri, mai spunem glume si plecam spre casile noastre pe mai multe sau mai putine carari.
Seara urmatoare istoria se repeta, o iau pe Laura de acasa si mergem in Pub82 (barul ei). Apare si Alina putin mai tarziu. Consumam noi ce consumam si hotaram sa mergem “la viata”. Ajunsi acolo, de cum am intrat eu am cam strambat din nas, la fel si fetele. Ne intoarcem repede in oras si mergem intr-un club, Republic parca, unde era muzica cam ca prin ClubA din Bucuresti combinat cu Karaoke. Mai schimbam o vorba, mai schitam niste pasi de dans. Ne simtEm bine. Unii mai mult, altii mai putin. Eu unul m-am simtit foarte bine, sper ca si fetele. Frate-miu si cei doi cunoscuti nu prea, nu era genul lor de muzica, dar dupa mai multe beri s-au mai dat si ei pe brazda.
Pe la 3 si jumatate hotaram sa plecam spre casile noastre. Ne luam ramas bun in fata barului, scimbam numere de telefon si amabilitati ca de despartire.
Si uite cum destinul, soarta poate, cu un singur sms dat cu teama sa nu deranjezi pe altcineva, poate face ca niste oameni care nu s-au mai vazut de vreo 4-5 ani sa reinnoade relatii de amicitie/prietenie. Cam ciudate caile vietii, dar pentru ca mi-a placut le iau ca atare si sper sa mai ajung cat de curand in Bacau si sa ma vad cu lumea.
Pe Curand, Dragii Mei!
Mi-aduc aminte lucruri pe care nu le pot exprima-n cuvinte … o imagine cu-n univers format doar din noi doi. Lumea peste care acum cad ploi de amintiri, cuvinte, atingeri, priviri…
Mi-aduc aminte fiecare gest al tau. Ce fericiti eram c-am gasit ce-am cautat atata vreme. Cu tine am uitat de necazuri, de probleme si, curios, am gasit chiar teme comune de discutie, care faceau ca totul sa fie perfect, care ne faceau s-apartinem cercului select al celor care cred ca stiu ce e iubirea.
Dar, normal, dezamagirea si-a facut prezenta la un moment dat si am aflat ca nu esti ceea ce-am sperat sa fii, desi atingerile tale le simt inca, desi in suflet mi-ai lasat o urma adanca. Nu regret! Caci am invatat incet ca tot ce mi se intampla face parte din mine, deci o parte din tine ma intregeste cumva.
Abia acum incep sa simt ploaia rece si-aud aceasi voce care spune: „Lasa totul trece!” , dar eu sunt cel ce credea c-a invatat ca demonii au fete de ingeri si ingerii, de fapt, nu exista. Privirea mea trista tinteste dezorientata si-n ea insista rugaminti atat de fierbinti incat ar intuneca minti. Si, totusi, nu mai pot sa vad in ochii tai ce simti si-mi vine sa plang, dar strang din dinti. Si atunci cuvintele sunt lacrimile sufletului meu, dar numai eu stiu daca mai e sau nu al meu …
Sau nici eu nu mai stiu. Oricum, mi-e greu sa las totul in urma caci tu mi-ai furat visul si-acum ma confrunt cu abisul in care-am cazut si vreau sa te intreb: „Cate suflete te-au urmat si s-au pierdut?”
Acum, incetul cu incetul am realizat ca tot ce mi-a ramas de la tine sunt 2 poze si o bricheta aruncata intr-un sertar undeva. Ah! Si mii de amintiri in care eu cine eram: Sarpele sau Adam?
Dar n-am nici un motiv sa spun ca n-am tinut la tine de cand am spus ca „mai vorbim” au fost zeci de suspine. Si-inca te-as mai vrea dac-ai intra prin efractie in viata mea. Dar as fi mai rece, caci acum stiu: tot ce-i frumos repede trece.
Iar daca m-ai intreba ce-am mai facut, ti-as raspunde ca m-am renascut si-am aflat ce-i aia „moarte”, iar despre dragoste ti-as spune ca-i o pacoste, e doar un sport extrem … de care MA TEM!
adaptare dupa veritasaga
DomnulK 