E greu sa traiesti printre oameni, findca-i greu sa taci.
Pe cine urăsc femeile cel mai mult? Aşa grăit-a fierul către magnet: pe tine te urăsc cel mai mult, căci tu mă atragi, dar nu eşti destul de tare să mă ţii.
Plăcerea de-a face mici răutăţi ne fereşte să făptuim un rău mai mare.
Uitarea şi mersul mai departe sunt cea mai bună înţelepciune.
Statul e unde sinuciderea pe îndelete a tuturora se numeşte viaţă.
Statul e cel mai rece din toate dihaniile reci: minte cu răceală şi iată minciuna ce se scorneşte din gura lui: Eu, statul, eu sunt norodul!
Aşa grăit-a Zarathustra.
Zarathustra observase bine că un tînăr om îl ocolea. Şi într-o seară, cînd umbla de unul singur pe-nălţimile ce-nconjurau oraşul ce se numea „Vaca Bălţată”, iată că desluşi pe drum pe tînărul acela, cum sta cu spatele lipit de un copac, privind cu ochii obosiţi în vale. Iar Zarathustra atinse trunchiul de care tînărul se rezema şi-i zise-aşa:
„De-aş vrea să clatin cu puterea mea copacu-acesta, nu aş putea s-o fac.
Dar vîntul, pe care nu-l vedem, îl clatină şi-l încovoaie cum îi place. Noi suntem chinuiţi şi-nconvoiaţi cum e mai rău de nevăzute mîini.”
Tînărul om se ridică atunci ca uluit şi zise: „Da, îl aud pe Zarathustra, la care tocmai mă gîndeam.”
Iar Zarathustra îi răspunse: „Şi pentru ce ţi-e frică? – Cu omul se întîmplă ca şi cu-acest copac.
Cu cît se-nalţă spre înălţime şi lumină, cu-atît şi rădăcinile doresc să se înfigă mai puternic în pămînt, în jos, în întuneric şi-n adînc – în rău.”
„Da”, strigă tînărul, „în rău! Cum este cu putinţă să-mi descoperi în felu-acesta sufletul?”
Dar Zarathustra rise şi grăi: „Există suflete ce nu pot fi nicicînd descoperite, doar dacă mai întîi le inventezi.”
„Da”, strigă înc-o dată tînărul, „în rău!
Adevărat grăit-ai, Zarathustra. De cînd tot vreau să mă înalţ spre culmi, eu nu mai am încredere în mine şi nimeni nu mai are – oare de ce se-ntîmplă-acestea?
Mă schimb prea repede: eu, cel de azi, mă simt scîrbit de mine, cel de ieri. Adeseori suind sar treptele – dar faptu-acesta nici o treaptă nu mi-l iartă.
Acolo sus, mă aflu-ntotdeauna singur. Nu e ţipenie de om ca să-mi vorbească, gerul singurătăţii mă face să dîrdii. Ce caut oare-acolo sus pe culme?
Dispreţul meu sporeşte-o dată cu dorinţa mea; cu cît mă-nalţ mai sus, cu-atît dispreţuiesc mai mult pe cel ce se înalţă. Ce caută el acolo sus pe culme?
Ce tare mi-e ruşine de urcuşul meu împiedicat! Şi cît de tare rid de gîfîiala mea nestăpînită! Cît îl urăsc pe cel ce are aripi! Ce obosit mă simt acolo, pe-nălţimi!”
Zicînd acestea, tînărul tăcu. Iar Zarathustra, observînd copacul, de trunchiul căruia se rezemau, grăi aşa:
.Acest copac stă-nsingurat aici pe munte; el a-ntrecut, crescînd, şi om şi fiare.
Iar dacă ar începe să vorbească, el n-ar găsi pe nimenea să-l înţeleagă: atîta a crescut de-nalt.
Acuma el aşteaptă şi aşteaptă-ntruna – dar oare ce aşteaptă? El locuieşte prea aproape de reşedinţa norilor; aşteaptă oare primul trăsnet?”
După ce Zarathustra zise-acestea, tînărul, agitîndu-şi mîinile, strigă: „Da, Zarathustra, ce-ai grăit e-adevărat. Eu însumi mi-am dorit teribil prăbuşirea, în timp ce aspiram către-nălţimi, iar tu eşti trăsnetul pe care-l aşteptam mereu! Uite, ce mai sunt eu, de cînd mi-ai apărut în faţă tu? Invidia faţă de tine m-a distrus!” – Aşa grăi tînărul om, plîngînd amarnic. Dar Zarathustra, cuprinzîndu-l cu un braţ, îl luă cu sine.
Iar după un răstimp, mergînd alături, Zarathustra începu să zică:
Mi-e inima ca sfîşiată. Privirea ta îmi spune, mai bine decît vorba ta, primejdia ce te pîndeşte.
Tu încă nu eşti liber, tu cauţi încă libertatea. Această căutare te-a făcut să nu mai dormi şi toată noaptea să veghezi.
Tu năzuieşti spre piscurile libere, spiritul tău e însetat de stele. Dar chiar şi instinctele cele mai rele din tine năzuiesc spre libertate.
Cîinii sălbatici din fiinţa ta vor libertatea; ei zăpăte de bucurie-n închisoarea lor, cînd spiritul tău se munceşte să se libereze.
Tu pentru mine încă eşti un prizonier care visează după libertate: ah! sufletul unor asemenea captivi devine foarte întreprinzător, dar şi perfid şi rău.
Chiar spiritul eliberat are nevoie de purificare. El încă mai poartă-n sine gratii şi mucegai: chiar ochii lui trebuie să se purifice.
Da, cunosc primejdia ce te pîndeşte. Dar te conjur, pe dragostea şi pe speranţa mea, nu-ţi părăsi nici dragostea şi nici speranţa!
Tu te simţi încă nobil, la fel de nobil te simt încă cei care-ţi poartă pică, zvîrlindu-ţi doar priviri răutăcioase. Să ştii că tuturor acestora le stai în drum.
Chiar celor buni, un om plin de nobleţe le stă-n drum; şi chiar dacă vor zice că e bun, tot vor căuta în felu-acesta să-l înlăture.
Omul cel nobil vrea să creeze noi valori şi o virtute nouă. Omul cel bun iubeşte lucrurile vechi, păstrează tot ce este vechi.
Primejdia, pentru cel nobil, nu-i să devină bun, ci să devină insolent, ironic şi distrugător.
Am cunoscut, vai! oameni nobili, care-şi pierduseră speranţa cea mai ‘naltă. Şi după-aceea ponegreau orice speranţă mai înaltă.
De-aceea îşi trăiau cu insolenţă viaţa în trecătoare bucurii şi n-aveau dincolo de clipă nici un ţel.
„Spiritul este şi plăcere” – aşa ziceau. Şi astfel spiritul lor avea aripi frînte: acum se tîrîie pe jos şi întinează totul ca o rozătoare.
Visaseră, odată, că vor deveni eroi: acuma sunt doar nişte desfrînaţi. Amar şi spaimă-i pentru ei orice erou.
Dar te conjur, pe dragostea şi pe speranţa mea: nu izgoni eroul care e în tine! Păstrează cu sfinţenie speranţa ta cea mai înaltă! –
Aşa grăit-a Zarathustra.
Nietzsche
DomnulK 