Postare dedicata: Cătălina Andra R.
Au fost cateva momente in viata mea cand fiinta mea dorea alaturi fiinta Ei. Desi imi doream acea relatie, era o relatie imposibila, o relatie sortita esecului , o relatie imposibila si nu pentru ca eram eu prea urat pentru standardele ei, prea orgolios sa ma duc sa-i impartasesc ce simt, prea cuminte in comparatie cu stilul ei de viata, sau prea golan in ochii parintilor ei.
Pur si simplu nu ne sincronizam din punctul de vedere al „disponibilitatii”. Mereu se nimerea ca unul din noi sa fie „liber de contract” cand celalalt era deja implicat intr-o relatie si nu era dispus sa renunte la aceasta.
Istoria vad ca se repeta. Oare pentru a cata oara? nu cred ca asta e important. Important este ca nu inteleg:
De ce nu am spus da cand ea ma dorea in viata ei?
De ce nu a spus da cand eu o doream in viata mea?
De ce nu pot/poate, in unele situatii particulare, sa imi/isi iau/ia inima in dinti cu tot cu artere si sa-i/sa-mi marturisesc/marturiseasca ce simt/simte, cum simt/simte , cat simt/simte?
De ce istoria asta se repeta si cu alte fete, nu neaparat in aceeasi ordine a intrebarilor?
Poate nu voi afla niciodata raspunsul la aceste intrebari. Poate ea nu vaciti niciodata aceste randuri.
Dar daca vor fi citite, de oricare dintre ele sau chiar de toate, sper sa imi si raspunda la intrebari. Daca nu vor putea sa imi spuna adevarul in raspunsurile lor, macar sa incerce sa ma minta frumos.
DomnulK 